ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

                          ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI

                                                          de Al. Vlahuţă

             Pentru a treia oară întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilaşi de mână . Ce slabă-i săraca şi de–abia merge ! E îmbrăcată într-o caţaveică din petice toată , pe cap are o broboadă de lână gălbuie şi-n picioare târâie rămăşiţele unor foşti şoşoni. Copiii , gătiţi în vechituri de căpătat , palizi la faţa , se uită cu ochi mari speriaţi , pe la vitrinele pline cu jucării.

            O , ce mila mi-e de copiii săraci, care n-au jucării de Crăciun şi cărora Anul Nou nu le aduce nici o bucurie ! Şi totuşi nu-i aceasta cea mai tristă pagină din viaţa lor ! Cum aş vrea să ştiu ce gândesc ei acum !...Probabil , ce gândeam şi eu la vârsta lor .

             Îmi văd aşa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată , în dorinţele şi privaţiile ei ,în paloarea feţei şi în sărăcia îmbrăcămintei lor. Şi merg după ei , viaţa mea se amesteca-n clipa asta cu a lor , bătrâna mi-e şi mie bunică. E o zi de moină , parcă-i primăvară. Strada-i ticsită de lume. Trăsurile, pe două şiruri, se mişcă încet, ca după mort . Prin prăvălii o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. Se miră bătrâna de-atâta sodom…… Ne-am oprit în faţa unei vitrine mari .

-         I, ce frumos, e bunicuţă….. Eu aş vrea să am arapu'ăla călare pe ţap……da tu , Lizico, tu ce-ai vrea ?  

-         Eu?.... Stai să-ţi spun….

            Şi Lizica se uită ameţită, parcă i-ar fi frică să ia aşa iute o hotărâre. Sunt atâtea lucruri frumoase şi toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara de surpriză, de dorinţe care nu se pot realiza.

-         Eu vreau păpuşa aia mare cu pălărie roşie.

 Şi Lizica o arătă  cu degetul. Un popor de păpuşi cu braţele întinse, cu obrajii umflaţi şi rumeni, par a privi mirate la noi, cu ochii  lor de mărgele. În mijlocul lor e una mai mare şi stă în picioare, şi are ciorapi, şi pantofi de lac, şi e gătită în rochie de mătase…Pe asta o vrea Lizica.

-         Auzi, bunicuţo. Ionel zice că păpuşa asta mare vorbeşte…Nu-i aşa că păpuşile nu vorbesc ?

-         Haideţi, copii, nu vă mai uitaţi, că astea nu-s pentru noi….

-         Da pentru cine-s bunicuţo ?

-         Ia…. Pentru cei bogaţi !

-         Da noi nu suntem bogaţi  ?

Şi se duc. Lizica mai întoarce capul, ca să-şi ia adio de la păpuşa ei. Iar eu mă uit pe urma lor gânditor…

Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoştită, îngropată în pământ până în fereşti, geamurile sunt murdare, sparte si cârpite cu hârtie, înăuntru o lumină vânătă, fumurie ; pe pereţii umeziţi sunt pâraie de ploaie. O rogojină ruptă acoperă singurul pat şi singura mobilă a acestei vizuini – la căpătâi, lângă sobă , care-i mai totdeauna rece, sunt aruncate vraişte ţoalele vechi care miroasă a bolnav.

Acolo văd intrând pe bunicuţa c-o pâine la subsuoară, şi cu cei doi copilaşi, care nu ştiu şi nu pot încă pricepe cum se face asta că nu sunt şi ei bogaţi . Şi n-au de nicăieri nici un ajutor şi nu-i o mână de bărbat s-aducă o doniţă de apă în casă……

                            Şi mâine e Crăciunul !                                                                                                                                   

Fetiţa cu chibriturile

Fetiţa cu chibriturile

Era un ger grozav , ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avuse ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.

Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n sorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă!  Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai,  care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă ; era ajunul Anului Nou , iată la ce se gândea ea.

Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă . Îşi strânse picioruşele sub dânsa . Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă ; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată ; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig ? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie , cu toate că fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A!  Un chibrit aprins.

Le-ar putea face bine . Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească  degeţele ! Scoase unul : hârşti ! Cum mai trosni, şi cum se aprinse ! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării . Ce lumină ciudată . I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă . Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele ; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.

Hărscăi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire . Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri ; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut ; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă , şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă . Chibritul se stinse : şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.

Mai aprinse încă unul . Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun ; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat . Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc . Fetiţa ridică  amândouă mâinile : chibritul se stinse : toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele . Una din ele căzu şi trase  o dungă mare de foc pe cer.

"A murit cineva", îşi zise micuţa ; căci bunica ei, care fusese foarte bună  pentru dânsa şi care acum nu mai trăia , îi spusese adesea : "Când cade o stea , un suflet se înalţă la Dumnezeu".

Mai trase încă  un chibrit pe zid : şi se făcu o lumină  mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios !

             - Bunico , strigă fetiţa, ia-mă cu tine . Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun , şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua . Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare . Ea luă  pe fetiţă  în braţele ei, şi amândouă  zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină  de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze... moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă . "A vrut să se încălzească"! zise cineva . Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.