ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI
de Al. Vlahuţă
Pentru a treia oară întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilaşi de mână . Ce slabă-i săraca şi de–abia merge ! E îmbrăcată într-o caţaveică din petice toată , pe cap are o broboadă de lână gălbuie şi-n picioare târâie rămăşiţele unor foşti şoşoni. Copiii , gătiţi în vechituri de căpătat , palizi la faţa , se uită cu ochi mari speriaţi , pe la vitrinele pline cu jucării.
O , ce mila mi-e de copiii săraci, care n-au jucării de Crăciun şi cărora Anul Nou nu le aduce nici o bucurie ! Şi totuşi nu-i aceasta cea mai tristă pagină din viaţa lor ! Cum aş vrea să ştiu ce gândesc ei acum !...Probabil , ce gândeam şi eu la vârsta lor .
Îmi văd aşa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată , în dorinţele şi privaţiile ei ,în paloarea feţei şi în sărăcia îmbrăcămintei lor. Şi merg după ei , viaţa mea se amesteca-n clipa asta cu a lor , bătrâna mi-e şi mie bunică. E o zi de moină , parcă-i primăvară. Strada-i ticsită de lume. Trăsurile, pe două şiruri, se mişcă încet, ca după mort . Prin prăvălii o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. Se miră bătrâna de-atâta sodom…… Ne-am oprit în faţa unei vitrine mari .
- I, ce frumos, e bunicuţă….. Eu aş vrea să am arapu'ăla călare pe ţap……da tu , Lizico, tu ce-ai vrea ?
- Eu?.... Stai să-ţi spun….
Şi Lizica se uită ameţită, parcă i-ar fi frică să ia aşa iute o hotărâre. Sunt atâtea lucruri frumoase şi toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara de surpriză, de dorinţe care nu se pot realiza.
- Eu vreau păpuşa aia mare cu pălărie roşie.
Şi Lizica o arătă cu degetul. Un popor de păpuşi cu braţele întinse, cu obrajii umflaţi şi rumeni, par a privi mirate la noi, cu ochii lor de mărgele. În mijlocul lor e una mai mare şi stă în picioare, şi are ciorapi, şi pantofi de lac, şi e gătită în rochie de mătase…Pe asta o vrea Lizica.
- Auzi, bunicuţo. Ionel zice că păpuşa asta mare vorbeşte…Nu-i aşa că păpuşile nu vorbesc ?
- Haideţi, copii, nu vă mai uitaţi, că astea nu-s pentru noi….
- Da pentru cine-s bunicuţo ?
- Ia…. Pentru cei bogaţi !
- Da noi nu suntem bogaţi ?
Şi se duc. Lizica mai întoarce capul, ca să-şi ia adio de la păpuşa ei. Iar eu mă uit pe urma lor gânditor…
Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoştită, îngropată în pământ până în fereşti, geamurile sunt murdare, sparte si cârpite cu hârtie, înăuntru o lumină vânătă, fumurie ; pe pereţii umeziţi sunt pâraie de ploaie. O rogojină ruptă acoperă singurul pat şi singura mobilă a acestei vizuini – la căpătâi, lângă sobă , care-i mai totdeauna rece, sunt aruncate vraişte ţoalele vechi care miroasă a bolnav.
Acolo văd intrând pe bunicuţa c-o pâine la subsuoară, şi cu cei doi copilaşi, care nu ştiu şi nu pot încă pricepe cum se face asta că nu sunt şi ei bogaţi . Şi n-au de nicăieri nici un ajutor şi nu-i o mână de bărbat s-aducă o doniţă de apă în casă……
Şi mâine e Crăciunul !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu